Unele dintre cele mai frumoase momente din viata mea le-am trait ca si viitoare mamica. Mi-am purtat comoara zambind: fara greturi, fara pofte, fara probleme. Ba chiar glumeam cu prietenele care se ofereau sa imi "puna la pachet" cate ceva bun in caz ca mi se face pofta: cu mancarea nu am probleme, le spuneam eu zambind, dar mi s-a facut pofta de-un inel!...
Pana intr-o zi de sfarsit de martie. Eram pe "ultima suta de metri" si am mers la spital pentru un mic control. Doamna doctor care avea grija de noi era ocupata cu o alta viitoare mamica, motiv pentru care m-am asezat confortabil in sala de asteptare , cu o carte si sticla cu apa la indemana.
Nici nu am stiut cand au trecut 2 ore - aproape ca terminasem cartea de citit, dar si apa. Am facut controlul si am iesit din cabinet foarte entuziasmata: AMR 4 saptamani!
Nu aveam prea mult de mers pana acasa, afara era caldut asa incat am pornit usor, la drum. Am baut si ultima inghititura de apa si am incercat sa ma bucur de razele caldute ale soarelui. Mergeam zambind , apoi m-am hotarat sa colind putin magazinele din zona , in cautarea catorva hainute. Adevarul este ca imi facea placere sa privesc acele lucrusoare colorate si delicate...
Dar timpul a trecut pe nesimtite si mi s-a facut SETE. Am cumparat o bluzita si am iesit din magazin cu gandul sa ma indrept direct spre casa. Nu mai aveam mai mult de 100 de metri, cand, trecand pe langa mine, o adolescenta a desfacut o sticla cu apa si a baut cu nesat. In clipa aceea urechile au inceput sa imi vajaie... transpiratia imi curgea siroaie pe spate...mainile imi tremurau...privirea mi s-a incetosat... Am reusit doar sa ma asez pe bordura, langa o farmacie...
...Am auzit o voce indepartata care ma intreba:" Doamna...doamna...va este rau?!". Incercam sa spun ca vreau apa, dar buzele refuzau sa se miste, iar cuvintele rasunau doar in mintea mea... Apoi am simtit ceva stropindu-ma pe obraji...Am deschis usor ochii si am vazut un chip bland...O mana calda mi-a sprijinit capul ... inca imi vajaia cand am zarit paharul cu apa...L-am prins aproape disperata si l-am dus la gura..."Usor, usor, mi-a raspuns chipul...cu inghitituri mici, nu te grabi..." Ascultam de acea voce ca hipnotizata in timp ce licoarea magica mi se prelingea prin fiecare celula...Instinctiv am dus mana libera spre burtica...De acolo, mica minune mi-a raspuns cu o mangaiere, spunandu-mi parca "Sunt aici, mami...totul este in regula..." Am zambit si am reusit sa articulez un "Multumesc" plin de recunostinta. "Zana mea cea buna" era farmacista care ma vazuse din interior cum m-am pravalit pe bordura . A iesit sa vada ce s-a intamplat si si-a dat seama dintr-o privire despre ce este vorba. M-a intrebat daca imi este rau sau imi este foame, iar eu i-am raspuns zambind ca , de fapt, mi s-a facut pofta de...APA... M-a privit putin nedumerita apoi mi-a mai adus un pahar.
Am ramas apropiate si chiar si acum, dupa aproape 9 ani, zambim cand ne aducem aminte de "pofta mea". Iar micuta mea a baut apa din prima zi in care am adus-o acasa...Si acum sunt momente in care o mai temperez , spunandu-i ca o sa faca broaste in burta la cata apa bea...
Intotdeauna am spus ca poftele sunt fite de femei rasfatate , care vor sa fie in centrul atentiei. Nu mi-am imaginat niciodata ca mie mi se va face vre-odata pofta...si inca ce pofta...de APA!
Acum, stand si judecand la rece mi se pare absolut normala reactia mea: doar organismul uman este alcatuit in proportie de cca 70% din apa ( asa am invatat eu la cursurile de anatomie...) , toate procesele metabolice desfasurandu-se in prezenta ei , si nu a altor lichide pe care le ingeram.
Astfel ca putem spune , fara teama de a gresi ca "suntem ceea ce bem".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu