Am așteptat să îmi treaca.
Am așteptat să imi recapat suflul.
Am asteptat sa mi se oprească lacrimile.
Am așteptat să pot respira in voie.
Dar inca nu mă pot stăpâni.
Ori de câte ori îmi amintesc mi se aseaza un nod în gât .
Și tac.
Acum câțiva ani scriam un motto : " În viață sunt lucruri despre care este mai bine sa taci: unii- vorbesc, alții -fac. "
Unii , cei atotstiutori , care se pricep la toate , inclusiv la tenis strigau in gura mare că nu poate, că nu știe, că nu e in stare... Ba o mai și înjurau...
Ceilalți așteptau să crească, să invete să piardă , să își deschidă aripile și să zboare.
Un înțelept spunea că vom ajunge la stele abia atunci când credem cu adevărat în ele.
Și #S1mona asta a facut : în momentul în care a crezut că poate , nu s-a mai oprit până când nu l-a atins, l-a mângâiat, l-a strâns în brațe și l-a sărutat. Mă urmărește si acum imaginea cu ea lipindu-si obrazul de trofeu . Era ca o mama care își strânge în brațe puiul pentru prima dată. Te făcea să simți că e al ei și numai al ei. Chiar daca noi credem că este și al nostru. Puțin. Foarte puțin. Atât cât să simțim un nod în gât ori de câte ori ne amintim.
( Sursa foto : https://m.facebook.com/shfanspace/photos/pcb.2040999802831989/2040999372832032/?type=3&source=49 )
Inca mi se strânge inima și tremur. Dar îmi place. E o bucurie fără margini împletită cu recunoștință. Și mândrie. Visez la stele. Alaturi de ea, de Simona Halep.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu