SA FIM MAI BUNI!

Zilele trecute am citi un articol pe blogul lui Constantin despre faptele bune si nu numai. Si a lansat si o provocare, el , Constantin, pe aceasta tema. M-am gandit mult inainte de a raspunde provocarii, dar pana la urma, am facut-o!



        In vara aceasta se implinesc niste ani de cand bunicii mei au decis sa plece si sa creasca ingeri...Multi...putini...anii au trecut...ceea ce ramane este amintirea anilor in care au vegheat langa patutul meu atunci cand am fost bolnava ,ori lacrimile din ochii lor cand ma vedeau trecandu-le pragul vacanta dupa vacanta....sau chiar si dupa ce am terminat scoala si mi-am gasit un loc de munca.



        Erau niste tarani simpli, dintr-un sat din inima Olteniei, pe malul Dasnatuiului...






Bunica

Priveam afar' cu ochii plansi,
Caci imi murise ghiocelul…
Bunica-n brate m-a cuprins
Si mi-a soptit:”uite cocorul!”

De-atuncea ochii n-au mai plans
Cand le-a murit cate o floare,
Fiindca bunica i-a convins
Ca toate-n lume-s trecatoare:

Cand ghioceii se topesc
Si totu-n jur e doar tarana,
Cocorii-n zbor se vestejesc
Si bunicuta e batrana;

I-s ninse pletele acum
Si-i garbovita saracuta
Si-asteapta cu ochii la drum
Sa se intoarca nepotica,

Iar cand o vede ochii plang
De fericire si o-treaba:
“Ti-aduci aminte,pui natang,
cum ai mai plans o floare alba?”







BUNICUL


Cu pumnul umplut de tarana,
Cu ochii mereu catre cer,
Bunicul imi pare-o fantana
Din care izvoarele cern,

Iar lacrima lor ii brazdeaza
Chipu-mpietrit de lumina
Si ochii-albastri viseaza
Cununa pe fruntea-i senina.

E liniste. Pace in juru-i,
Nici vantul macar nu adie,
Pe tot ce-l’conjoara stapan-ii…
Cu talpa pamantul mangaie.

Se lasa-n genunchi.Se apleaca,
Fruntea o pune-n tarana,
Saruta cu buza-i uscata
Pamantu-nsetat de lumina.

Tot una-i acum cu ogorul,
Nimeni nu-i poate desparte:
Pamantul inghite sec omul
Si omul pamantul il soarbe.



Asa mi-i amintesc eu...asa m-au crescut si pe mine, in filosofia lor simpla de la tara ,conform careia "omul sfinteste locul". Stiti ce mi-a spus bunicul atunci cand am plecat la oras, la scoala? "In viata sunt lucruri despre care este mai bine sa taci; unii vorbesc, altii- fac." Nu am inteles eu prea bine ce vroia sa imi spuna, dar o data cu trecerea anilor mintea mi s-a luminat...Am crescut si am invatat ca a face un bine nu este deloc greu daca il faci din inima. Si asta ma ajuta mult in meseria pe care mi-am ales-o.



      Nu cred ca faptele bune trebuiesc facute intr-un anumit moment sau cu un anumit scop. Ci doar atunci cand simti asta. Nu conteaza ca i-am dat 1 leu bunicutei de la coltul strazii care statea cu niste flori in mana...ii era rusine sa cerseasca...Nu conteaza ca am donat hainutele si jucariile ramase de la fetita mea celor care aveau nevoie de ele...Nu conteaza ca am facut mici bucurii unor oameni pe care ii cunosc doar din convorbirile de pe internet...Ceea ce conteaza cu adevarat este ca atunci cand am facut-o a fost din inima. Si ,cel mai important este ca fetita mea este partasa la toate astea.



     Care este ultima fapta buna? Astazi ,la coltul blocului nostru am intalnit o mama cu 3 copii...veniti din Oltenia sa vanda lubenita...Dintr-o data, amintirile mi-au revenit si ma vedeam pe mine , alaturi de bunica, pe camp... e grea munca acolo: iti crapa mainile si te arde soarele...In spatele femeii era un bot de copila, cu ochii mari si negri...se uita cu admiratie la rochita fetitei mele...Stiti ce am facut? Am cumparat o lubenita, apoi am coborat cu o plasa de hainute si am pus acolo si niste jucarii si o ciocolata...A ridicat ochii spre mine si a luat papusica: nu mai conta ca era toata scrisa cu pix...avea o rochita roz-stralucitoare care i-a luat ochii! Si stiti ceva? In fiecare zi voi merge acolo, la coltul blocului si voi cumpara cate o lubenita!