BUNICUL

De 13 ani s-a intors in ogorul pe care l-a iubit...






BUNICUL


Cu pumnul umplut de tarana,
Cu ochii mereu catre cer,
Bunicul imi pare-o fantana
Din care izvoarele cern,



Iar lacrima lor ii brazdeaza
Chipu-mpietrit de lumina
Si ochii-albastri viseaza
Cununa pe fruntea-i senina.



E liniste. Pace in juru-i,
Nici vantul macar nu adie,
Pe tot ce-l’conjoara stapan-ii…
Cu talpa pamantul mangaie.



Se lasa-n genunchi.Se apleaca,
Fruntea o pune-n tarana,
Saruta cu buza-i uscata
Pamantu-nsetat de lumina.



Tot una-i acum cu ogorul,
Nimeni nu-i poate desparte:
Pamantul inghite sec omul
Si omul pamantul il soarbe.